Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Liviu Georgescu

NU CU NEGRU, CI CU ALB ŞI CULOARE

Mi-a şoptit: Fii vierme, prăbuşeşte şi cazi

în genunchi,

ascunde-te sub tine, sub grămada de genunchi răniţi,

zdreliţi de îndoială şi spaimă,

ascunde-te sub tot ce-i mai rău,

sub pământul care colcăie în tine cu toţi morţii

de-abinelea morţi

şi mai ales cu grămezile vii care nu şi-au trăit viaţa,

care n-au mai apucat

să vadă lumina.

Fii râmă în această pivniţă putredă,

fii melc în acest gol infinit,

fii vrabie în această colivie de oase,

fii corb în această rotire duhnind de departe.

Şi trăieşte-te pe tine din plin până te vei îngrozi

şi nu vei mai putea suporta intensitatea trăirii,

până când capul îţi va plesni şi din el vor curge

tot ce a fost mai urât pe lume, de la începutul începutului!

Cazi în genunchi şi roagă-te pentru toţi,

pentru tine şi pentru ea, pentru părinţii care-ar fi trebuit să fie

părinţi,

pentru cei fără mamă şi tătă,

care-au făcut bine şi rău,

şi roagă-te şi pentru mine, cel care-ţi şopteşte acum,

ridică-te în picioare şi deshide capacul,

priveşte soarele negru intens

şi roagă-te simplu

şi-ntr-o zi ai să vezi că vei fi în stare să înnegreşti totul

nu cu negru,

ci cu alb şi culoare.

INTEGRALITATE

Când suntem în trupul nostru, păcătuim faţă de piatră,

când am călcat pământul, suntem în eroare faţă de nori,

când am rostit adevărul nostru, am minţit faţă de toţi.

Şi ce-am mai putea să facem decât să strigăm cu toţii

în cor, să ne îmbrăţişăm cu pietrele, focul şi aerul.

Să ne schimbăm între noi sângele şi gândurile

şi sentimentele aşa cum ne schimbăm surâsurile

şi respiraţiile şi sufletele când ne iubim.

Să nu păcătuim faţă de fum, să nu greşim faţă de soare,

să nu călcăm frunţile plecate, căci toate suntem noi,

unul şi infinitul, acum şi întotdeauna.

Navigând în noi ne putem îneca în nemărginirile

oceanului ce se zbate la ţărmurile craniului şi scaldă

gândurile ca pe nişte comori aduse la mal.

Ne stingem cu propriul val înălţat de lună,

ne strivim mireasma sub propriii paşi,

parte şi tot, luntre şi punte.

Ne învârtim pe propriul ax şi facem scântei,

asupriţi de astre, împovăraţi de lumină,

în vintrele de alge-ale mării, noi, victime şi călăi.

UNDE

Vântul ne stârneşte în sus printre spaţii.

Suntem praful ce-a curs odată din stele,

elementele ce s-au condensat în iubire,

într-o rană ce creşte în trup

ca o gaură neagră.

Ne-absoarbe trecutul, ne hăituie viitorul,

ne ciugulesc păsările născute în ţipăt

din răsucirile vremii.

Ne urmăresc privirile începutului,

suntem visaţi de ochii care se nasc

printre undele verzi –

tăceri dizolvate în ulcioare neatinse

de milioane de ani.

Şi când le-atingi, materia se aprinde pe loc –

fosforescenţele atomilor

în pante incerte

unde sărutul încolţeşte pe ape.

MIOPIE

cu zulufii scăldaţi în violet de genţiană şi-n roz rubensian,

în diafanele smalţuri prerafaelite.

trece prin limpezimea văpăii şi se pierde-n ecou.

se îngraşă cu viermi de mătase peste luminile ochilor

şi musteşte de fermenţi nebănuiţi.

devine mai groasă şi mai opacă în căldarea cu laptele muls

din sâni de fecioară.

aşa creşte lumina şi se făleşte într-o zarvă scămoasă, cu oase de lut

mărşăluind în pustiu şi-ncercând să pătrundă-n pământ.

trece prin singurătăţile ochilor mai grele ca bocetul,

în adâncuri drapate cu sentimente şi vise.

prin venele negre trece cu mercurul chiuind în caleşti mortuare,

iar lumina mai grea decât o gaură neagră nu mai poate vedea

şi nu se lasă văzută.

şi nici un ochi nicăieri nu o vede şi nici un ochi nu o spală

şi-o lasă plină de spori şi de alge şi mâl şi fermenţi

şi sentimente răzleţe şi pline de ură şi lentoare şi boală.

în limpezimi focul se stinge şi rămâne doar zvonul arderii

şi nicio lumină.

căci acolo toţi zeii-au murit

iar lumina de dincolo de lumină nu poate fi văzută decât de unii

în care duhul flămânzeşte în nopţile când luna naşte-n mirişti.

dar aici ochii orbesc ca să vadă mai bine reziduurile

şi balastul şi corbii care sfârtecă din greul câmpiei.

acei ochi aţintiţi spre lumina care vrea să dispară

după transparenţe şi aer: se opreşte o vreme, apoi se întoarce

şi-ncearcă să intre înapoi de unde-a venit,

în preistoria ei de materie plânsă,

să străpungă corneea,

muribunda lumină cu hangarále şi schele, cu hangare şi vuiet,

dar sunt valuri la ţărmuri veghind să nu pătrundă nimic.

şi devin mai miop,

acum când lumina încearcă să dispară o văd mai carnală,

mai groasă şi mai bălţată, întoarsă în locul putrezirii,

înmulţită de ochii care nu vor sau nu pot să mai vadă.

o, dacă mi-ar încolţi alte simţuri să vadă în felul lor,

cu muzica, cu vibraţiile lor, să vadă un fel de lumină mai pură

decât o putem vedea cu ochii! dar unde pot ele să pătrundă

nu e Dumnezeu,

căci el s-a ascuns în materia grea şi păstoasă pe care o vedeau

ochii aceia întunecaţi şi întorşi

când dincolo încercau să se nască.

METEOR

Un meteorit lucios pe cerul nopţii, strălucitor de negru,

din care cresc păduri întunecate şi înfloresc fulgere,

vine spre noi cu viteză crescândă.

Noi îl aşteptăm în mijlocul unei mări roşii,

în miezul unei mirări albastre,

în picioare plutind peste valuri verzui

mângâietoare şi calde.

Un meteorit din care ziua şi noaptea se rostogolesc

peste capetele noastre

şi se astupă una pe alta cu cerneluri şi lumină.

Dintr-o râpă desenată în cer se desprind îngeri

cu sceptru.

Un roi de puf strălucitor se zbate în nori

şi cloceşte soarele în faguri sticloşi.

Un meteorit apare pe cer din senin

ca o grotă

din care vibraţiile se simt zguduind

tot ce e mai viu în noi.

Muzici şi mârâituri şi vorbe limpezi ies din pereţii

de stâncă şi înalţă văzduhul ce naşte înăuntru:

un meteor alb pe cer în veşmântul de nuntă.

MONADE

atomii care au fost odată în soare sunt acum în noi,

toate stelele au fost, s-au născut şi-au murit pentru noi

ca să se împărtăşească în noi

cu toţi atomii şi cu toţi zeii lor căzuţi în noi,

aduşi de praful stelar.

vânturi eterice au înnoptat în văi

cu pulberi de fier şi de aur şi stropi de uraniu –

elemente nenăscute odată cu universul,

ci după o îndelungată ciocnire,

sfâşietoare clocire-n vibraţii.

stranii meteoriţi ne-au adus în gheaţa lor viaţă,

şi mamele noastre au fost trimise aici

de jalea şi cântecul sferelor.

şi asta nu ne mai dă pace şi linişte

ne frământă ca pe sfintele moaşte,

căutăm să ieşim din noi

şi să ne ridicăm spre stele

cu nostalgia că odată stele am fost.

MUNCILE TIMPULUI

Atins de seva pământului m-am culcat

între valuri de gânduri

năvălind din creierul celor duşi sub grâu şi porumb.

Inimile lor băteau în ferestrele fluide

şi ne umpleau cu timpul şi spaţiul trecutului

încolăcite pe ninsoare cu şarpele înţelepciunii.

Apele în care s-au scăldat ei curg acum în noi

şi se revărsă pe maluri cu peşti şi cleştaruri ascunse.

Cu fructe crescute de ei în arborii lungi, infiniţi.

Cu sufletele pripăşite în jur

ca luminiţele jucând seara în jurul jarului.

Cântecul lor coboară prin jgheaburi şi adapă crângul,

florile cresc fără povară, le lasă seninul gravide.

Albinele îmbuibă sfera cu miere,

rostogolită în inimi amare.

Şi curg din cer seminţele, presărate pe lunci

şi pe dealuri

de o mână voioasă,

de un mers cristalin.

Atins de seva pământului mă culc

între valuri de gânduri

dând năvală din creierul celor duşi sub grâu şi porumb.

Adorm între seminţe şi germinez

o câmpie de oameni

şi muncile lor.

© 2007 Revista Ramuri